In cautarea liderului politic

Se spune ca, in marinimia sa, Dumnezeu a hotarat sa-si modeleze creatia in functie de fiecare popor. Britanicilor le-a dezvaluit stiinta de a domina, germanilor le-a insuflat rigurozitate, francezilor le-a repartizat arta gastronomica, italienii au fost inzestrati cu „stiinta“ iubirii, scandinavii au primit secretele navigatiei si asa mai departe.

Cand a venit randul romanilor, Dumnezeu epuizase mai toate atributele speciale. In compensatie, Atotputernicul a modelat teritoriul. A creat munti armoniosi, nici prea abrupti, nici prea lini, a creat o mare linistita si calda, a creat campii roditoare, a impadurit cea mai mare parte a teritoriului si le-a spus animalelor sa creasca si sa se inmulteasca in acest habitat splendid. Vazand darnicia Atotputernicului, Sf. Petru ar fi intrebat daca nu cumva exagereaza cu generozitatea Sa, iar Dumnezeu ar fi replicat: „Lasa, ai sa vezi ce conducatori le voi da“.

Evident, bancul porneste de la o serie de stereotipuri, dar dincolo de ironia pe care o contine, poate fi sustras din interpretarile superficiale. Nu cred in teoriile fataliste si deterministe, cum nu cred in nicio alta abordare care ingradeste identificarea unor explicatii rationale si plauzibile in cunoastere. Prin urmare, nici in teoria creationista nu cred. Totusi, imi impun un exercitiu de imaginatie plecand de la mingea la fileu pe care mi-a ridicat-o Atotputernicul. Cert e ca are dreptate.

Trecand rapid prin pleiada de conducatori de care am avut parte, remarcam putine figuri marcante. Conducatori care sunt acreditati ca personalitati dominante ale istoriei noastre sunt, in mare parte, rezultatul mitizarii, coroborata nefericit cu o istoriografie destul de precara. Marile exemple de lideri adevarati pot fi rezumate in cateva randuri. Il avem pe Stefan cel Mare, devenit intre timp si sfant, probabil in semn de recunostinta pentru sutele de mostenitori pe care i-a lasat Moldovei. Ne mai laudam si cu marele Constantin Brancoveanu, cel care a preferat sa-i fie sacrificati cei 4 fii decat sa accepte supunerea in fata Portii. Oare cum te poti numi conducator cand intre supunerea religioasa a propriei familii si moarte alegi cea de-a doua varianta? In treacat fie spus, sfarsitul tragic al Brancovenilor, astazi considerat un adevarat erou, a fost rezultatul politicii externe duplicitare. Exemple sunt nenumarate, dar nu vreau sa dezvolt subiectul intr-un editorial.

Am auzit frecvent, in diferite medii si chiar prin cele apropiate mie, o interpretare abuziva a temei leadership-ului, conform careia un popor (in speta al nostru) nu ar avea nevoie de un lider exceptional, politician virtuos si inzestrat cu arta de a conduce. Motivul ar fi acela ca o singura persoana nu ar putea fi determinanta in evolutia unei societati. Conform aceluiasi rationament, un astfel de lider nu numai ca nu ar fi oportun, ci ar fi chiar periculos, pentru ca ar risca sa monopolizeze puterea, prin apelul la mijloace politice discutabile, iar de aici pana la dictatura nu ar mai fi decat un singur pas.

Ca o paranteza, nu va grabiti sa trageti concluzii, fiindca orice asemanare cu personaje reale e pur intamplatoare. Revenind, conceptul de lider a fost demonetizat, probabil prin prisma raportarilor comode la cazurile extreme ale istoriei recente - regimurile dictatoriale propuse in diferite forme de Hitler, Stalin, Ceausescu. De cele mai multe ori, cand intr-o dezbatere este abordata tematica liderilor politici, ne sunt servite nume precum cele enumerate mai sus, iar discutia degenereaza intr-o deplangere a efectelor devastatoare pe care le-a avut influenta unor conducatori dictatoriali.

In schimb, liderii politici de exceptie, care si-au pus decisiv amprenta asupra istoriei, sunt amintiti discret. Spre exemplu, unde ar fi fost SUA fara lideri providentiali precum George Washington sau Abraham Lincoln? Unde ar fi fost Anglia fara Oliver Cromwell sau Winston Churchill? Unde ar fi fost Franta fara Napoleon sau Charles de Gaulle? Iar exemplele pot continua. Cred ca fiecare popor are nevoie, macar din cand in cand, de conducatori marcanti. Un lider puternic devine automat o tinta, un lider puternic pleaca la drum cu un cerc de apropiati pentru ca mai tarziu sa ramana singur, intr-o forma de alienare de multe ori inconstienta. Poate ca Romania nu are parte de liderii politici pe care si i-ar dori. Nu stiu daca s-a incheiat un ciclu, nu vreau sa ma pronunt definitiv asupra liderilor politici pe care ii urmarim zi de zi. Senzatia mea este aceea ca Dumnezeu s-a jucat putin - liderul exceptional exista, doar ca trebuie compus din puzzle-ul generat de Turnul Babel. Cred ca liderul politic pe care il cautam are curajul lui Traian Basescu, ambitia lui Calin Popescu-Tariceanu, insistenta lui Mircea Geoana, flexibilitatea lui Marko Bela, volubilitatea lui Emil Boc, incisivitatea lui Crin Antonescu, rigurozitatea lui Vasile Blaga, decenta lui Cristian Diaconescu, carisma lui Petre Roman, ironia lui Adrian Nastase, eleganta lui Adriean Videanu, avantul lui Bogdan Olteanu. Dar neaparat, nimic din Ion Iliescu.

Sursa Business Magazin